Pacientă cu dureri insuportabile, tratată cu indiferență la spitalul din Lugoj

"Spitalul Municipal „Dr. Teodor Andrei” Lugoj locul unde, din experiența noastră, pacienții sunt tratați ca și cum ar exagera sau s-ar preface.

Aceasta este experiența mea și a familiei mele, trăită în urmă cu 3 zile.

Sora mea a fost preluată de ambulanță la sfârșitul programului de muncă și transportată la Spitalul Municipal din Lugoj, acuzând dureri insuportabile de spate. Ajunsă acolo, am avut impresia că am fost tratați cu aroganță și lipsă de empatie, de parcă toată lumea avea ceva personal cu noi. Privirile și atitudinea personalului ne-au lăsat un gust amar.

Am întrebat dacă pot intra la sora mea, însă mi s-a răspuns că „se vaită” și că nu am ce căuta acolo. Am ieșit și am așteptat în fața spitalului.

Mama mea lucrează ca infirmieră în acest spital și a mers până la salon pentru a vedea ce se întâmplă. Între timp, surorii mele i-au fost administrate calmante. La un moment dat, un asistent i-a spus mamei mele să iasă din salon dacă nu îi convine și să meargă în altă parte, deși o auzea pe sora mea strigând că simte că moare și că vrea să fie dusă în alt spital.

Ulterior, a venit medicul de gardă în salon. Mama mea era prezentă, însă, chiar în fața medicului, o asistentă a scos-o din nou afară. În tot acest timp, sora mea zăcea pe pat, în dureri cumplite, fără ca cineva să îi ia în serios suferința și strigătele.

 Ii s-a spus mamei mele să cheme câțiva brancardieri care să o ducă pe sora mea cu un cărucior până la mașină, dacă nu se putea ridica, și să plece acasă, deoarece, în opinia lor, nu avea nimic și urma să se calmeze.

Între timp, s-a schimbat garda. Medicul care a preluat cazul a consultat-o din nou și a încercat să îi palpeze abdomenul. Atunci și-a dat seama că problema era, de fapt, acolo și a decis transferul de urgență cu ambulanța la Timișoara.

Înainte de plecare, asistenta de pe ambulanță i-ar fi spus surorii mele că este „nebună” și că ar trebui să meargă acasă.

Ajunsă la spitalul din Timișoara, sora mea a fost dusă imediat în sala de operație. Medicii au descoperit că avea stomacul perforat și ulcer perforat, iar, potrivit celor comunicate, viața ei depindea de intervenția rapidă. s-a spus că a ajuns la timp și că întârzierea cu aproximativ încă o oră i-ar fi putut fi fatală.

Nu pot înțelege cum un om care cere ajutor, plânge și urlă de durere poate fi tratat cu atâta lipsă de empatie și trimis acasă fără ca starea lui să fie evaluată corespunzător. Din fericire, sora mea a ajuns, în cele din urmă, acolo unde a primit îngrijirile de care avea nevoie. Însă mă întreb câți alți pacienți au trecut sau vor mai trece prin experiențe asemănătoare.

Refuz să fiu redusă la tăcere. Nu voi închide ochii și nu voi pretinde că nu s-a întâmplat nimic doar pentru că, în cele din urmă, sora mea a supraviețuit.

Cei care aleg această profesie au în mâini cel mai de preț lucru: VIAȚA UNUI OM. Iar atunci când un pacient este etichetat drept „nebun”, iar durerea lui este ignorată, consecințele pot fi ireversibile.

O astfel de atitudine nu ar trebui să își aibă locul într-un spital. Halatul alb ar trebui să însemne empatie, responsabilitate și respect pentru viața oamenilor. Din păcate, nu toți cei care îl poartă își asumă aceste responsabilități. Nu este suficient să ocupi o funcție, trebuie să ai și omenie, dar și dorința de a ajuta atunci când îți alegi această profesie.

Nu caut milă și nici răzbunare. Vreau doar ca povestea noastră să fie auzită și ca nimeni să nu mai treacă prin așa ceva în acest spital. Pentru că data viitoare, în locul surorii mele, poate fi mama, tatăl, copilul sau persoana iubită a oricăruia dintre noi. Iar atunci va fi prea târziu să ne întrebăm dacă cineva ar fi putut face mai mult.

Jurământul lui Hipocrate nu este demn de toate cadrele medicale iar eu îmi doresc doar să fiu auzită! 

ceastă postare reflectă exclusiv experiența trăită de mine și familia mea în acest caz. Nu susțin ca întregul personal al Spitalului Municipal Dr Teodor Andrei Lugoj se comportă în acest fel și nu vorbesc în numele altor pacienți. Îmi expun doar percepția și relatăm așa cum le-am trăit și le-am înțeles noi!", a relatat sora pacientei.